Relatiile dintre parinti si copii

11 aprilie 2012, 07:21, Comentarii (0) Recomanda
Relatiile dintre parinti si copii

Parintii sunt sfinti pentru noi, sunt acele fiinte care ne dau viata, au grija de noi, ne ajuta sa devenim oamenii care suntem la maturiate. Ei pot da gres, pot sa actioneze in moduri care nu ne convin, dar motivul pur pentru fac ceea ce fac este dragostea parinteasca, dorinta de a ne proteja, de a ne pregati pentru lumea de-afara.

Desigur, acesta este idealul, acesta este tiparul dupa care se modeleaza relatiile parinti-copii si dupa care ne imaginam ca merge fiecare relatie cu parintii. Dar, realitatea este mai dura si mai izbitoare de atat.

Da, exista acele relatii in care un cuplu isi doreste un copil, il face, il creste, ii acorda atentie, devine protector cu el (desigur, fiecare copil are ceva de care se poate plange in relatia cu parintii sai, ca tatal nu a lasat fata sa iasa la intalnire cu un anume baiat, ca baiatul nu a putut sa plece intr-o excursie cu amicii sai, etc), dar, per total, tot ceea ce fac parintii, il ajuta si-l formeaza pe copil, il fac sa devina un om capabil sa se adapteze si sa se descurce in societatea. Acum, greseli exista, nimeni n-a zis ca parintii sunt perfecti. In fond, si ei au fost la randul lor copii, adolescenti, oameni in maturizare, chiar daca majoritatea uita acest “mic” detaliu atunci cand trebuie sa-si educe proprii copii. Dar, se poate spune, ca multi din copii sunt multumiti de felul in care au fost educati de parinti, si ies oamenii buni.

Ce faci atunci cu criminalii, cu cei nebuni, cu cei care odata ajunsi la maturitate se comporta neadecvat, care ies din tiparul omului clasic? Invinuiesti parintii? Si da, si nu. Daca parintii sunt normali, atunci nu trebuie sa-i invinuim pe ei. Se prea poate ca ei sa nu fie de vina cu nimic. Daca ei sunt oameni normali – cum a fost cazul multor parinti de criminali in serie – atunci nu putem sa zicem ca ei nu si-au facut treaba (desi, cea mai frecventa intrebare pe care acesti doi oameni si-o vor pune este daca au gresit ei cu ceva). Pentru cei care vor sa inteleaga mai bine ce zic, le recomand un film bun, Beautiful Boy, care s-a inspirat din atentatele unor elevi in scoli si universtati din America, precum cei de la Virginia Tech. Merita vazut, va garantez.

Revenind la argumentul anterior, se poate argumenta si ca multi delicventi au crescut intr-un mediu “propice” unor astfel de actiuni. Iar acest lucru a fost, de multe ori, mai mult decat perfect exemplificat de filmele americane. Parinti drogati, parinti violenti, unul din parinte in inchisoare, unul care se prostitueaza, etc, avand unul sau mai multi copii, care, grija copilului cei mare fata de fratii mai mici, sau, el este copilul cel mai mic, ignorat de toti, inclusiv de fratii cei mari. Iar, in aceste cazuri, lipsit de un exemplu, obligat sa supravietuiasca, fara cineva care sa-i dea un sfat, sa-l indrume intr-o directie sau alta, acest copil va face ce crede el ca e bine pentru a trai, isi va gasi prietenii in acele persoane usor de abordat, care au un interes in a avea noi “prieteni”, isi va face viata asa cum il duce capul. Sigur, exista si exemplele fericite cand un copil, provenind dintr-o familie cu probleme si avand o relatie mai mult inexistenta cu parintii, reuseste sa devina exact opusul a ceea ce au fost ei, sa-si faca o viata buna, si sa fie parintele bun pentru proprii copii, parintele care nu este absent. Acestea sunt exemplele fericite, cele care le intalnim mai des in filme decat in realitate.

Iar cand ne confruntam cu una din situatiile de mai sus, e clar ca relatia dintre parinti si copii este deficitara, din cauza unuia sau a altuia. Nu exista ajutor, nu exista sprijin, nu exista nimic care sa faca una din cele doua parti interesata de comunicarea cu cealalta. Pentru ca, pana la urma, viata unuia sau a mai multor persoane este data peste cap de lipsa unei adevarate comunicari intre parinti respectivi si copilul lor.

Dar, mai exista o problema. Ce faci cand cresti? Cum te comporti cu parintii tai? Exista acei parinti care te-au crescut asa frumos, incat tu simti din start ca este datoria ta sa-i ajuti la batranete. Nu fiindca ti-o cer ei, din contra, parintii care si-au crescut copiii din dragoste pura nu vor cere niciodata ajutor, nici cand au nevoie, ba chiar vor refuza orice ajutor; deoarece, pentru ei, ceea ce este mai important decat orice, decat viata lor, este sa fii copiii lor fericiti, sa-si traiasca viata asa cum trebuie. Aceastia sunt adevaratii parinti, parintii care fac totul asa cum trebuie, care vor ca propriul lor copil sa duca o viata buna si sa reuseasca in viata. Iar, in acest caz, copilul nu simte ca este obligat sa-si ajute parintii, nici macar nu vede orice actiune intreprinsa (ca ii ajuta financiar, ca ii viziteaza odata pe saptamana sau ca le ofera orice alt tip de ajutor) ca pe un ajutor, ca pe o obligatie. Aceasta forma de “ajutor” vine din inima, din dragoste, nu este perceputa ca pe o obligatie, nu este indoctrinata, un este o chestie care un parinte i-o spune unui copil in fiecare zi, sub forma “eu te cresc, iti dau de mancare, tu trebuie sa ma ajuti cand cresti”. Nu, totul vine natural, tocmai de la aceasta educatie oferita de parinti, fara nici un fel de interes.

Dar, din pacate, exista si acei parinti care cresc copii si toata viata le reproseaza acest lucru. Acei parinti care nu le dau pic de libertate, care nu ii lasa sa plece undeva fara ei, care vor sa stie mereu unde sunt, care, atunci cand nu le convine ceva apeleaza la santajul emotional pentru a-si atinge scopurile. Acei parinti, care, din egoism, din frica de a nu fi singuri, isi insusesc drepturi care nu li se cuvin, care isi transforma copiii in sclavi. Parintele care ii reproseaza copilului ca l-a crescut, ca i-a dat de mancare, ca nu s-a dus undeva sau ca nu a facut asta si ailalta pentru ca a trebuit sa aiba grija de el, acel parinte nu este intr-adevar parinte. Parintele care sta si ii cere bani copilului, spunandu-i ca trebuie sa ii dea, pentru ca el a investit atatia ani bani in el, parintele care tipa si urla ca, in loc sa iasa si sa socializeze copilul trebuie sa stea acasa cu el, parintele pe care il intereseaza doar propria persoana si, care considera ca un copil este asemanator unui servitor, acea fiinta nici nu ar trebui numita parinte. Cine nu face altceva decat sa reproseze si sa nu adreseze nici macar un cuvant bun propriului copil, acel parinte reuseste sa-si demoralizeze copilul, sa-l faca sa se simta ca orice, mai putin ca o fiinta umana. Iar astfel de copii, fie cresc destul de puternici cat sa se indeparteze de parinti, si sa mentina un contact ocazional cu ei (ceea ce e pacat, pentru ca nu asa ar trebui sa fie o relatie intre parinti si copii), fie, ajung sa devina un esec in relatiile inter-umane, indiferent cat de buni sunt la nivel profesional. Acesti copii, vor creste in umbra parintilor, nu vor avea prieteni si parteneri, pentru ca toti vor fi alungati din cauza parintilor si din frica ca parintii nu vor fi de acord cu respectivele persoane. Acesti copii se vor trezi la un momentdat singuri, fara nimeni, fara o viata normala. Acesti copii nu sunt oameni adevarati, nu au cum sa fie dupa o asemenea relatie dezastruoasa cu parintii.

A nu se intelege gresit. Parintii trebuie ajutati, nu pentru ca este datoria noastra de copii, nu pentru ca ne-au nascut, ne-au crescut, au avut grija de noi. Nu, parintii trebuie ajutati pentru ca asa simtim noi, in adancul sufletului, pentru ca asa ne vine natural, precum le vine si lor natural tot ceea ce au facut pentru noi, din momentul in care ne-au nascut, pana in ziua cand au murit. Pentru ca adevaratii parinti nu se opresc niciodata din a avea grija de noi, nu fac reprosuri si nu au pretentii. Toti ceilalti sunt parinti doar cu numele, nu si cu sufletul.

 

Am mai scris despre:
femeie, copil, mama, relatii, parinti, generatii, generatia tanara
Comentarii Adauga un comentariu
Nu exista comentarii.
Trebuie sa fii logat pentru a putea comenta